Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul - Sf. Liturghie de la 8 AM.

Sf Ilie

Sărbătoarea din data de 20 iulie își are o sorginte scripturistică, fiind prăznuită, se pare, încă din timpurile apostolice. Numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii au scris omilii la această sărbătoare, printre ei numărându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului și Fericitul Augustin.

 

 

 

 

Sfântul Prooroc Ilie face parte dintre profeții vechi, care completează lista celor șaisprezece profeți ai Vechiului Testament; patru profeți mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, și doisprezece profeți mici: Osea, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi. Ilie și Elisei sunt considerați ca făcând parte dintre profeții vechi, care nu și-au scris proorociile.

Prezența Sfântului Ilie într-o perioadă în care regele israelit Ahab (874-852 î.Hr.) — fiul și succesorul lui Omri, al șaptelea rege al Israelului — a construit în Samaria un templu închinat zeului Baal (III Regi 16, 28-32) a fost providențială. Odată cu construirea acestui loc de închinare păgân la îndemnul soției sale, regina Izabela — fiica regelui Etbaal al Sidonului și preot al zeiței Așera —, Ahab a pornit o aspră persecuție împotriva profeților (3 Regi 18, 4); continuată cu același aplomb de Ahazia (III Regi 22, 28-40), fiul și urmașul său la tron.

Unii exegeți consideră că Ilie — cel menționat în Cartea II Paralipomena (Cronici) 21, 12-15 — nu este unul și același cu proorocul Ilie. Astfel, Ilie pe care-l redau mărturiile din Cronici — spun ei — ar fi trăit în timpul lui Ioram, căruia i-a trimis o scrisoare de avertizare privind comportamentul său imoral și, respectiv, pedeapsa sa (I Paralipomena 28, 19 și Ieremia 36), pe când Sfântul Ilie — numit și Tesviteanul — este cel care i-a avut în atenție pe Ahab și Izabela. Mai mult, activitatea profetică a celui dintâi a vizat Regatul lui Iuda, spre deosebire de activitatea Sfântului Ilie Tesviteanul, care a avut în atenția sa Regatul de Nord.

Dincolo de aceste argumente, care aparent susțin afirmația, totuși nu există nici o mărturie sigură că ar fi vorba despre două persoane diferite, ci mai degrabă credem că Sfântul Ilie Tesviteanul, anticipând abaterea lui Ioram de la poruncile lui Dumnezeu, i-ar fi trimis acel avertisment consemnat în Cronici și păstrat în școlile profeților până la urcarea pe tron a lui Ioram, ce a avut loc după ridicarea la cer a Sfântului Ilie; sau urcarea la cer a Sfântului Ilie a avut loc după accederea la tron a lui Ioram (II Paralipomena 21, 12, 4 Regi 8, 16). S-ar putea ca evenimentul răpirii la cer a Sfântului Ilie (IV Regi, cap. 2) să nu fi fost prezentat strict cronologic; și atunci evident că este vorba despre unul și același Ilie, în cele două ipostaze.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu Savaot”

Viața Sfântului Prooroc Ilie în cadrul cărților sfinte — III și IV Regi — trebuie surprinsă, fără îndoială, din multitudinea relatărilor. El face parte din categoria celor care „au rătăcit în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Evenimentele aduse în discuția referatelor biblice îl încadrează — potrivit domniilor lui Ahab (874-852 î.Hr.), Ahazia (852-850 î.Hr.) și Ioram (852-841 î.Hr.) — în secolul al IX-lea î.Hr. Ceea ce se știe cu siguranță despre Sfântul Ilie este faptul că era tesvitean; după cum citim în cartea Tobit, orașul Tisbe era în ținutul Neftali (Tobit 1, 2); pe când, după III Regi, ni se vorbește despre Tesba Galaadului (III Regi 17, 1), situată la 13 km nord de râul Iaboc. Întreaga sa viață a stat sub imperiul cuvintelor: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu Savaot” (III Regi 19, 10, 14).

Unele tradiții iudaice — preluate și de unii Părinți și scriitori bisericești — susțin că provenea dintr-o familie preoțească[1]. Astfel, Afraate, primul părinte bisericesc siriac, cca 280-345, și Pseudo-Efrem, autorul unei apocalipse apocrife siriace, din secolul al VII-lea, îl evocă pe Ilie ca fiind preot, care a mâncat prima turtă oferită de văduva din Sarepta Sidonului; Eusebiu de Emesa, ierarhul exeget și ucenic al lui Eusebiu de Cezareea (300-359), Epifanie de Salamina, eruditul episcop școlit în mănăstirile din deșerturile egiptean și palestinian (315-403), Pseudo-Epifanie, autorul Vieților profeților, Isidor de Sevilla, arhiepiscopul spaniol enciclopedist, considerat ultimul Părinte bisericesc din Apus (560-636), de asemenea îi atribuie lui Ilie demnitatea de preot, datorită unei presupuse descendențe din seminția lui Aaron, întrucât Tesba era orașul exclusiv al profeților; Verecundus de Junca, scriitor african din secolul al VI-lea, consideră preoția principalul motiv al înălțării lui Ilie la cer într-un car cu foc; pelerina Egeria, aristocrată din Galia, și Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din cei patru mari Părinți ai Ortodoxiei (344/354-407), accentuează caracterul sacrificial al sacerdoțiului lui Ilie îndreptățiți fiind de faptul că pe Muntele Carmel Sfântul Ilie a refăcut altarul lui Dumnezeu și a adus jertfă.

Accentuarea de către unele tradiții iudaice a sacerdoțiului lui Ilie, considerat descendent din ceata preoțească a lui Levi și așteptat ca mare preot al timpurilor mesianice, vine ca o contrapondere la numirea de Mare Arhiereu rezervată doar lui Iisus Hristos; evident, este vorba de o încercare rabinică de diminuare a cinstirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă ținem cont că scrierile talmudice se finalizează în secolele V-VI.

De remarcat este faptul că mărturiile patristice referitoare la preoția lui Ilie vizează sacerdoțiul vetero-testamentar ereditar, ca fiind o funcție exercitată în beneficiul comunității, iar nu ca o chemare divină personală, cum era harul profetic; sau ca o vocație de slujire consacrată, cum era cea a nazireilor — asemănătoare voturilor monahale, care sunt asumate în mod voluntar.

„Și s-a sculat proorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea”

Modul său de viață — foarte apropiat de cel al nazireilor — este o atitudine de revoltă, manifestă împotriva imoralității timpului, așa cum este surprinsă de însăși formularea: „Și s-a sculat proorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 48, 1). Având părul netăiat — ceea ce făcea să fie un om păros la înfățișare — și cingătoare de piele (IV Regi 1, 8), se arată a fi asemenea pustnicilor; dacă mai adăugăm promptitudinea cu care răspunde afirmativ chemărilor (III Regi 18, 46), retragerea în crăpăturile stâncilor (III Regi 17, 3) sau în peșterile munților (III Regi 19, 9), precum și somnul sub cerul liber (III Regi 19, 5), trăsăturile specifice omului deșertului sunt mai mult decât evidente.

După ce l-a anunțat pe Ahab de iminenta plagă a secetei (III Regi, 17, 1), proorocul s-a retras în pustie, lângă pârâul Cherit, dincolo de Iordan, fiind hrănit de corbi cu pâine dimineața și carne seara (III Regi 17, 6): Pâinea — în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul — însemna cunoașterea lui Dumnezeu, iar carnea, cultivarea virtuților; nicidecum necurăția, precum se credea și încă se mai crede. Dar secând pârâul, proorocul a fost trimis de Dumnezeu la o văduvă, în Sarepta Sidonului, încercată și ea de lipsurile pe care le-a adus seceta; din rezervele pe care le avusese rămase doar cu puțină apă, făină, ulei și câteva vreascuri (III Regi 17, 10-15).

În mod simbolic, cele existente în casa văduvei anticipează tainele Bisericii: apa — Taina Botezului; uleiul — Taina Mirungerii; făina — Taina Euharistiei; iar cele două vreascuri — Taina Sfintei Cruci, spune Sfântului Ioan Gură de Aur.

Milostenia văduvei, ca și a celei din Evanghelie — „nu ești mai sărac decât văduva din Evanghelie”, zicea Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Matei, LXXXVIII, 3) —, a fost recompensată de Dumnezeu (III Regi 17, 21-23). Aceasta este mărturia că nici o faptă de milostenie nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu.

După cum spuneam, în timpul lui Ahab a fost secetă; timp de trei ani și șase luni nu a fost nici ploaie, nici rouă peste Israel. Dată fiind această situație, Ahab a dispus să fie căutat proorocul, considerat a fi principalul vinovat de închiderea cerului (III Regi 18, 10). Or, principalul vinovat pentru care Dumnezeu încuiase cerul nu era Ilie, ci păcatele lui Ahab și ale israeliților, după cum glăsuiesc referatele (III Regi 18, 18). {i pentru a demasca falsitatea zeului Baal, Sfântul Ilie le-a propus lui Ahab și Izabelei — principalii promotori ai cultului idolatru — să-i adune pe toți preoții zeului Baal pe Muntele Carmel (III Regi 18, 19), cerându-le să aleagă cui va trebui să slujească: lui Dumnezeu sau lui Baal.

În fața a numeroși israeliți, Sfântul Proroc Ilie a ridicat două jertfelnice în cinstea celor două divinități, așezând pe fiecare jertfelnic câte un bou. Apoi i-a îndemnat pe cei 450 de preoți ai lui Baal și 400 de profeți ai zeiței Așera să invoce foc din cer pentru a arde jertfa. Însă îndelungatul lor strigăt către Baal, însoțit de dansul și automutilările rituale, nu a primit nici un răspuns (III Regi 26, 29).

Apoi a urmat și Sfântul Ilie, care, înainte de-a invoca focul divin, a refăcut jertfelnicul din 12 pietre, a săpat șanțîmprejurul altarului, apoi a clădit lemnele pe altar, a tăiat în bucăți arderea de tot și a rânduit-o pe jertfelnic, după care a poruncit să toarne de trei ori apă deasupra, până s-a umplut șanțul din jur (III Regi 18, 31-35). Iar când a început Sfântul Ilie să se roage, îndată s-a pogorât foc din cer, mistuind nu numai jertfa adusă, ci și lemnele, pietrele, țărâna și chiar apa ce era în șanț(III Regi 18, 30-38).

Minunea a revelat mulțimii adunate pe Dumnezeul cel adevărat, motiv pentru care slujitorii idolilor au sfârșit înjunghiați de însăși mâna profetului pe malul pârâului Chișon (III Regi 18, 40).

După acest episod, rugându-se Sfântul Ilie, îndată s-au adunat norii și a căzut ploaie bogată peste Israel (III Regi 18, 45). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în preoții lui Baal prefigurarea păcatelor, care nu pot fi asanate decât numai prin întreita cufundare în apa Botezului și prin focul Duhului Sfânt. Pierderea slujitorilor și a profeților idolatri a întețit mânia Izabelei, care a jurat că va pune sfârșit vieții Sfântului Ilie întocmai cum a făcut el cu viața unuia dintre slujitorii lui Baal (III Regi 19, 2).

Drumurile oamenilor și ale îngerilor se interferează, dar numai în înălțarea lor spre cer

Atunci, pentru a evita concretizarea planului diabolic propus de regină, Sfântul Proroc Ilie s-a retras pentru scurt timp la Beer-Sheba, în ținutul lui Iuda, odihnindu-se sub un ienupăr, unde a fost hrănit de un înger cu pâine și apă (III Regi 19, 4-8), după care a pornit spre Muntele Horeb (III Regi 19, 3-7). Acolo, după 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune, pe când stătea la ușa peșterii, i S-a revelat Dumnezeu, în chipul unei adieri de vânt lin (III Regi 19, 12), trasându-i trei porunci: ungerea lui Hazael ca rege al Siriei (III Regi 19, 15), a lui Iehu ca rege peste Israel (III Regi 19, 16) și a lui Elisei ca succesor al său (III Regi 19, 16). {i a făcut întocmai.

Însă, auzind de uciderea lui Nabot Izreeliteanul care, pentru că nu a vrut să renunțe la dreptul de proprietate și să-și înstrăineze moștenirea și, respectiv, identitatea — „Nu-ți dau moștenirea părinților mei” (III Regi, 21, 4) —, a fost omorât cu pietre din ordinul lui Ahab, Sfântul Ilie s-a dus la soții Ahab și Izabela, anunțându-le blestematul sfârșit: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău” (III Regi 21, 19).

Sigur, nici fiii lor, Ahazia/Ohozia (IV Regi 1) și Ioram (IV Regi 1, 19-20), pentru că nu au vrut să renunțe la viața lipsită de Dumnezeu, nu au fost cruțați, împlinindu-se proorocia lui Elisei făcută lui Ioram, printr-unul dintre fiii proorocilor: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Toată casa lui Ahab va pieri și vei stârpi din ai lui Ahab pe tot cel de parte bărbătească, pe rob și pe cel slobod în Israel” (IV Regi 9, 6 și 8).

Apropiindu-se momentul ridicării sale la cer, Sfântul Proroc Ilie — însoțit de Elisei — s-a dus până la Betel și Ierihon, despărțind Iordanul cu al său cojoc, precum odinioară Moise marea cu toiagul. Ajunși la hotarele Ghileadului — de unde plecase Sfântul Ilie cu mult timp în urmă —, în timp ce mergeau pe dealurile Moabului, „s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 11). Elisei, ca urmașlegitim al lui Ilie, a primit atât mantia sa (IV Regi, 2, 13-15), cât și duhul lui Dumnezeu, care se afla în Ilie, după cum el însuși ceruse: „Duhul care este în tine să fie îndoit și în mine!” (IV Regi 2, 9).

Darurile primite de Elisei de la Sfântul Proroc Ilie sunt o aluzie la preferința arătată în cazurile de moștenire față de întâiul-născut în iudaism, căruia i se cuvenea partea îndoită de moștenire (Deuteronom 21, 17), în comparație cu ceilalți frați.

Prin urcarea la cer, Sfântul Proroc Ilie a arătat că drumurile oamenilor și ale îngerilor se interferează, coincid; dar numai în înălțarea lor spre cer. Potrivit profeției lui Maleahi (3, 23), Sfântul Prooroc Ilie va fi trimis de Dumnezeu din nou pe pământ înainte de a doua venire a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3-13). Această așteptare este confirmată și de Sfinții Evangheliști Matei (16, 14), Marcu (6, 15; 8, 28) și Luca (9, 8, 19). Interpretarea profeției transpare și în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil arhiereului Zaharia, cum că Sfântul Ioan Botezătorul va lucra cu duhul și cu puterea lui Ilie, cei doi fiind adeseori menționați împreună (Ioan 1, 21, 25; Matei 17, 10-13, Marcu 9, 11-13). De altfel, Mântuitorul Însuși a spus: „Și dacă voiți să înțelegeți, el (Ioan) este Ilie, cel care va să vină” (Matei 11, 14).

Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi din cauza vieții lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime și hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeași putere (Luca 1, 17) și adoptă același mod de viață (III Regi 17, 1 și Luca 3, 2; IV Regi 1, 8 și Matei 3, 4).

Prezența considerabilă a Sfântului Ilie în referatele scripturistice, cât și în literatura patristică reprezintă o dovadă în plus a poziției acestui profet vetero-testamentar în istoria creștinismului, care este adesea prezentat ca model de trăire religioasă: „Ilie odinioară a deschis și a închis cerul ca să plouă și să nu plouă, ție nu pentru asta ți se deschide cerul, ci ca să te urci la cer; și ceea ce-i mai mult, nu ca să te urci singur, ci ca să urci și pe alții, de-ai voi. Atât de mare îndrăznire și putere ți-a dat Dumnezeu în toate cele ale Lui!” — spunea Sfântul Ioan Gură de Aur (Omiliile la Matei, X, 4).

Castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post

Prin râvna sa, Sfântul Proroc Ilie s-a impus în tradiția iudaică, apoi în cea creștină și musulmană drept tipul slujitorului desăvârșit. El oferă de dincolo de timp un mod de viață monahală autentic, prin coordonatele sale — castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post. Pentru aceasta, el s-a învrednicit de daruri speciale, cum ar fi cel profetic sau al facerii de minuni, vederea lui Dumnezeu, răpirea la cer... În mod deosebit înălțarea la cer l-a impus evlaviei universale.

Numeroase locuri de pe Muntele Carmel, cum ar fi peștera Sfântului Ilie; El-Khadr, școala profeților; El-Muhraka, altarul de jertfă; Tel el-Kassis ș.a. se constituie în puncte de pelerinaj atât pentru creștini, cât și pentru evrei sau musulmani.

Fie ca măreția vredniciei Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, precum și zelul său misionar să se întipărească în viața și conștiința fiecăruia dintre noi, ca astfel să putem birui ahabicele și izabelicele atacuri împotriva adevăratei credințe.

 

[1]Viețile Sfinților, ce par să urce până la un original evreiesc din secolul I d.Hr., prezintă nașterea lui Ilie sub semnul minunii: „În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Unul din acei preoți, bărbat mai înainte văzător, i-a zis: «Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui fiind bine-plăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israel cu sabie și cu foc».”

Sursa: https://huff.ro/spiritualitate/sfantul-ilie-ce-sa-nu-faci-sub-nicio-forma-pe-20-iulie-131145